În aceste vremuri complicate, dorim să contribuim la formarea animatorilor ADS (și tuturor celorlalți interesați) cu un pasaj din viața lui don Bosco și un îndemn de a acționa AZI! 

Vom face în fiecare zi o astfel de postare, până în ora 11.00 – așa veți avea timp până seara să puneți în practică angajamentul!

Din viața lui don Bosco

În timp ce intram la clasă, mulţi preferau să joace lapte acru. Elevii cei mai dozordonaţi şi mai puţin silitori erau campionii acelui joc periculos. Un băiat, venit de puţin timp, de vreo 15 ani, în acea dezordine se aşeza liniştit în bancă, deschidea cărţile şi învăţa. Se părea că nici nu aude gălăgia.
Câte unul a început să-l privească chiorâş. Mai îndrăzneţ decât ceilalţi, cineva s-a dus aproape de el, l-a prins de mână şi i-a strigat:
– Vino să joci şi tu lapte acru.
– Nu ştiu. Nu am mai jucat aşa ceva, i-a murmurat.
– Vei învăţa acum. Ori vii, ori te fac să vii luându-te la palme.
– Poţi să mă loveşti dacă vrei, dar eu nu vin.
Prost crescut, celălalt l-a apucat de o mână şi, după aceea, i-a ars două palme care au răsunat în toată şcoala. Mi-am simţit sângele fierbând în vine. Aşteptam ca cel jignit să se răzbune pe drept, cu atât mai mult cu cât era mai înalt şi mai puternic. În schimb, nimic. Cu faţa roşie, aproape vânătă, i-a aruncat o privire compătimitoare acelui nemernic şi i-a spus:
– Eşti mulţumit? Acuma lasă-mă în pace. Te iert.
Am rămas impresionat: atitudinea lui era eroism adevărat. Am încercat imediat să aflu numele acelui tânăr: era Luigi Comollo, “băiatul sfânt”.

Din acel moment l-am avut mereu ca prieten apropiat. Pot să zic că de la el am învăţat să trăiesc ca un adevărat creştin. Ne-am înţeles şi stimat de la început. Aveam nevoie unul de celălat: eu de ajutorul spiritual, el de cel material. Este adevărat că Luigi, foarte timid, nu îndrăznea nici măcar să se apere împotriva insultelor şi a răutăţii celorlalţi. Eu, în schimb, pentru curaj şi putere eram respectat de toţi, chiar şi de cei mai mari decât mine.
Într-o zi, câţiva vroiau să-l înjosească şi să-l umilească pe Luigi şi pe Antonio Candelo, un alt băiat cumsecade. Am strigat să-i lase în pace dar nu m-au ascultat. Au început să zboare insulte, şi eu:
– Cine mai înjură o dată va trebui să-şi facă socotelile cu mine!
Cei mai înalţi şi mai needucaţi au făcut zid înaintea mea, în timp ce două palme plesniră pe faţa lui Luigi. N-am mai văzut nimic înaintea ochilor, m-am lăsat prins de mânie. Pentru că nu puteam să iau în mână un băţ sau un scaun, am strâns cu mâinile de umeri pe unul dintre ei şi, folosindu-l ca pe o măciucă, am început să-i lovesc pe ceilalţi. Patru au căzut la pământ, ceilalţi au fugit urlând.
Chiar atunci a intrat profesorul şi, văzând mâini şi picioare fluturând în mijlocul unui vacarm ca din cealaltă lume, a început să ţipe şi să împartă palme în dreapta şi în stânga.
Liniştită un pic furtuna, a cerut să i se povestească cauza dezordinii şi, aproape fără să ne creadă, a cerut să repet scena. Atunci a început să râdă; râseră şi ceilalţi iar profesorul a uitat să mă pedepsească.

Dar o lecţie tot mi-a dat-o Luigi, imediat ce a reuşit să-mi vorbească între patru ochi.
– Ioan, mi-a spus, puterea ta mă înspăimântă. Dumnezeu nu ţi-a dat-o ca să faci rău colegilor. El vrea să iertăm, să ne iubim, să facem bine celor care ne vor răul.
Avea o bunătate, într-adevăr, de necrezut. Am sfârşit abandonându-mă cuvintelor sale şi m-am lăsat condus de el.

Angajamentul zilei

Noi avem talente și capacități ce abia așteaptă să fie descoperite și folosite pentru a face binele.
Eu ce fac cu ele? Le folosesc pentru a face binele?